Printre rânduri
Plecând de la practicile fotografiei documentare, analizez premisa unei disfuncții sociale experimentate – o consecință atribuită lipsei de cultivare a abilităților relaționare. În acest context, proiectul conturează mecanismele prin care accesul la spațiile destinate sporturilor de echipă este restricționat, practicarea acestora reprezentând o etapă incipientă formării deprinderilor interacțiunii sociale.
În jocurile de echipă indivizii aderă la un obiectiv comun, învață integrarea colectivă și navighează printre reguli și scopuri distincte. Absența acestor dinamici sociale învățate devreme ar putea contribui la deficitele observate în ceea ce privește coeziunea.
În Europa de Est cele mai accesibile locații destinate desfășurării acestui tip de interațiuni sunt terenurile de sport în aer liber ale școlilor publice. Proiectul urmărește cu preponderență aceste spații de interacțiune socială, cu accent principal pe cele din fostele cartiere muncitorești, construite în era comunistă, pentru analiza comparativă folosind și terenuri administrate privat sau cele din zone metropolitane de agrement.
În copilăria comunistă aceste terenuri erau principalele spații care serveau ca fundal pentru camaraderie, unde vecinii, prietenii și colegii de clasă colaborau și se confruntau pe terenul de fotbal care putea avea liniile de demarcație fluide, porți care puteau fi pietre sau rucsacuri, înălțimea porții până la nivelul genunchiului portarului, sau până cât putea întinde mâna, iar timpii de joc definiți de pauzele dintre ore, de primul gol marcat sau de momentul în care se întuneca.
Narațiunea vizuală dezvăluie realitatea în care majoritatea sunt suprafețe de asfalt, nepotrivite pentru activități sportive, care impiedică accesul liber prin porți încuiate și garduri înalte. Școlile care optează pentru construcția de săli de sport în locul fostelor terenuri sportive, restricționează și mai mult accesul.
Desigur că există terenuri de sport cu dotări potrivite, dar acestea sunt spații administrate privat sau municipal, accesibile contra cost, care devin inaccesibile atât din cauza costurilor cât și a situării lor.
Abordarea metodologică este simplă: din spațiul public fotografiez elemente constitutive (linii de demarcație, porți, panouri) care definesc spațiile destinate sporturilor de echipă. Acest tip de abordare fotografică generează deconstrucția vizuală deliberată a subiectului, concluzia fiind că “terenul de sport” este mult mai mult decât suma elementelor sale constitutive, fiind deasemenea definit de reguli independente de realitatea externă, de temporalitatea proprie și de capacitatea de a influența realitatea de dincolo de liniile de demarcație.